17 noiembrie 2011

Congresul Nepsis Madrid 2011 - Ganduri




Aflasem de intalnirile ‘’Nepsis’’ cu ceva vreme in urma, urmaream relatarile despre intalnirile lor, dar nu ma asteptam sa particip si eu vreodata. Dar iata ca a venit propunerea parintelui Nicolae Ionita ca si tinerii din Parohia Sf. Nicolae Castellón sa participe la intalnirea din Madrid.

Se spune ca asteptarile noastre ar trebui sa fie echilibrate, dar inclínate substantial spre pozitiv, daca se poate insotite de un gand bun si nadejde in Dumnezeu. Am simtit intotdeauna ca imprejurarile in care ne aflam au rostul si randuiala lor venind de la Cel Ce “ne vegheaza pasii in viata”.

Cu acest gand am plecat spre Madrid la cea de-a IV editie a Congresului International Nepsis gazduita in perioada 24-25 Septembrie la Torrejón de Ardoz. Inostit de prieteni buni, ne doream sa putem cunoaste cat mai multi participanti si sa ne imbogatim sufleteste prin participarea la Sf. Liturghie Arhiereasca precum si la Conferinta sustinuta de invitati de seama.

Programul Congresului s-a desfasurat dupa un plan care a urmarit integrarea liturgica a participantilor si intarirea spiritului de prietenie in cadrul unor activitati sportive si culturale. Au fost multe momente frumoase de care ne vom aminti mereu.

2 octombrie 2011

Cugetări despre credință


“Credința este forța vieții,cunoașterea sensului acesteia”(L.N.Tolstoi)
"Credința este ca și corabia lui Columb: te duce spre pământuri no.” (W.Menzel)
“Un grăunte de credință și o picătură de iubire valorează mai mult decât întrega știință.” (A.Franke)
“Rațiunea te face om,credința te face creștin. Rațiunea ne duce până la granița imposibilului,credința ne trece dincolo,în Dumnezeu”.(H.D.Lacordaire)
“Caută și păstrează mereu o bucată  de cer deasupra vieții tale”.(M.Proust)
“În fapte se arată credința.Credință fără fapte nu există”. (Sfântul Simeon Noul Teolog)
 “Cred,Doamne,ajută necredinței mele!” (  Sfânta Scriptură)


Pr.Dr. Nicolae Ioniță

Sfânta Cuvioasa Paraschiva – 14 Octombrie


Sărbătorile sunt zile de aducere aminte și de cinstire a persoanelor și evenimentelor sfinte din istoria mântuirii, având rol pedagogic, instructiv și educativ pentru credincioși.

Astfel, Sfânta Parascheva sau Sfânta Vineri cum mai este cunoscută, face parte din această diademă a aleșilor lui Dumnezeu.

Numele sfintei vine din limba greacă și înseamnă  "pregătire" ,  "pregătire pentru sărbătoare" .

S-a născut în Epivat ( astăzi Selim Pașa ) pe țărmul Mării Marmara. La vârsta de zece ani era marcată de cuvântul  evanghelic : "Cine va voi să vină după  Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea Sa și să-mi urmeze Mie" încât a plecat în adâncul pustiei,unde s-a dăruit postului și rugăciunii fiind urmărită de grija pentru suflet.

S-a întors la Constantinopol unde a și murit, trupul ei plin de mireasmă fiind descoperit a fost așezat cu cinste în Biserica Sfinții Apostoli din Epivat. Vestea despre minunile săvârșite s-au răspândit în toată Peninsula Balcanică.

În timpul domnitorului Vasile Lupu,la 1641,moaștele sfintei au fost aduse la Iași și așezate în Biserica Sfinții Trei Ierarhi cu mare alai. După incendiul din 1888, când sfintele moaște au rămas neatinse,fapt consemnat în procesele verbale din 28 decembrie,acestea au fost așezate în catedrala mitropolitană.

Pentru viața aleasă și faptele sale minunate este numită "lauda Moldovei" , "leacul durerii" , "ocrotitoare neobosită" . În fiecare an mulțime de credincioși merg în pelerinaj la Iași, de ziua sfintei , ca semn al dragostei și al evlaviei față de aceasta.

Bătrâni mai sprinteni sau mai greoi, tineri mai liniștiți ori mai zvăpăiați, bărbați, femei, copii, cu toții devin parcă alții după ce intră în catedrală. Gânduri, griji, suferințe par a se transforma toate într-o diafană speranță și într-o placută nerăbdare,un dor de a mai vorbi câteva clipe cu Sfânta Parascheva. Sărbătoarea cuvioasei este una a tinereții și a bucuriei, pelerinajul credincioșilor devenind o călătorie în taina sfințeniei, o școală a credinței. Cei copleșiți de necazuri găsesc mângâiere, cei învăluiți de suferințe, alinare, cei slabi, tărie.

Să-i cinstim așadar pe sfinți, imitându-i.


                                Pr.Dr. Nicolae Ioniță

Plasticitatea si profunzimea procedeelor lingvistice folosite de Mântuitorul Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie dupa Matei

Iisus a trait  într-o perioada bine determinata istoric si anume sub domnia împaratului roman Augustus - (Caius Julius Caesar Octavianus Augustus), 63 î.d.Hr. - 14  d. Hr. – si cea a împaratului Tiberius – (Tiberius Julius Caesar), 42  i.d.Hr.-37 d.Hr. Existenta lui Iisus este un fapt incontestabil: concetatenii sai L-au cunoscut lucrând în atelierul de tâmplarie al tatalui sau, contemporanii L-au zarit mergând pe drumurile care exista astazi, iar apropiatii L-au vazut mâncând pâine, masline si peste sau dormind, frânt de oboseala, întins pe o rogojina.


Desi parea un om obisnuit, El a rostit cele mai surprinzatoare cuvinte: ca El este fiul lui Dumnezeu. Si lumea L-a crezut si au fost oameni care L-au urmat pe drumurile pe care El le strabatea neobosit, facând minuni dar mai ales vindecând boli trupesti si sufletesti.


Evanghelia marturisteste ca, desi provenea dintr-o clasa sociala cu o stare materiala modesta dar cu avantajul educatiei scolii iudaice, acest Om a rasturnat bazele întregii filozofii de pâna atunci iar vocea Sa de fiinta simpla, adesea dispretuita, a depasit glasul tuturor împaratilor lumii. Vorbind, Iisus stia ca se adreseaza oamenilor educati în spiritul acelor vremuri, muncind din greu pentru hrana familiei si putin sau deloc preocupati de filozofia vietii. Dorind sa se faca înteles de catre cei carora le vorbea, Iisus folosea metafore si comparatii cu obiecte si cu situatii din viata lor, din activitatea zilnica, din lumea pe care ei o cunosteau si o întelegeau.


“Pe când umbla pe lânga Marea Galilei, [Iisus] a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, caci erau pescari (IV.18). Si le-a zis: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni” (IV.19). Folosind metafora “pescari de oameni”, Iisus le-a vorbit celor doi frati pe limba lor, într-un registru familiar deoarece ei stiau bine ce înseamna a fi pescar si ce lucru bun este a fi priceput în mânuirea navodului.


Dupa ce a strabatut toata Galileea, Hristos “S-a suit în munte” (V.1) si le-a predicat ucenicilor Sai cele noua Fericiri apoi le-a spus:”Voi sunteti sarea pamântului; daca sarea se va strica cu ce se va sara? De nimic nu mai e buna decât sa fie aruncata afara si calcata în picioare de oameni” (V.13). Prin aceasta formulare metaforica, Iisus le-a prezentat ucenicilor Sai valoarea misiunii pentru care au fost chemati. Sarea a fost dintodeauna un ingredient de mare importanta în hrana trupeasca a oamenilor, fapt pe care ucenicii îl cunosteau si ei foarte bine.


Metafora “sarea pamântului” da amploare însarcinarii pe care trebuiau s-o îndeplineasca, incluzând tot ce este viu si se hraneste cu hrana trupeasca. Explicatia pe care Iisus o da spunând ca “daca sarea se va strica…de nimic nu mai e buna” are darul de a dimensiona valoarea misiunii lor si responsabilitatea ce le revine de a fi o “sare buna” caci astfel “cu ce se va sara pamântul?”, cu ce hrana se va mai mentine trupul viu al pamântului? Remarcam încarcatura de semnificatii a acestei metafore prezentata sub forma de întrebare retorica, având menirea de a-I face pe ucenici sa reflecteze si sa se simta profund responsabili de îndeplinirea misiunii care li se încredinta.


Apoi, Iisus a continuat sa le vorbeasca ucenicilor prezentându-le, metaforic, nivelul evaluat si abstract al misiunii lor:”Voi sunteti lumina lumii; nu poate o cetate aflata pe vârf de munte sa se ascunda (V.14). Nici nu aprind faclia   si o pun sub obroc, ci în sfesnic si lumineaza tuturor celor din casa” (V.15). Asadar, ucenicii erau chemati sa aduca lumnina credintei, sa arate si sa explice oamenilor rostul lor pe pamânt si sa poarte faclia întelepciunii si a evlaviei astfel încât, prin exemplul personal, lumea “sa vada faptele voastre cele bune’’ (V.16), pentru ca sa le urmeze.


Nota:Cititi articolul complet facand click pe textul de mai jos (Citeste mai departe >>)

22 iulie 2011

Reportaj Inviere 2011

Reportaj realizat in saptamana patimilor si in noaptea Invierii 2011 Castellon



Cugetari despre timp


Timpul inseamna pentru Dumnezeu durata asteptarii intre bataia Sa la poarta si fapta noastra de a deschide, (Parintele Dumitru Staniloae)
Oamenii marginiti cauta sa-si petreaca timpul, cei intelepti sa-l intrebuinteze (Arthur Schopenhauer)
Doar trecerea timpului il arata pe cel drept; pe ticalos il poti recunoaste intr-o singura zi (Sofocle) 
In viata sfintilor nu exista maine (Tereza de Avila) 

19 iulie 2011

Provocările lumii în care trăim


Plictisul faţă de creştinism şi dorinţa de a experimenta tot soiul de practici care nu au nici cea mai mică legătură cu divinitatea, duc la o nostalgie a lumii după formele vechi ale păgânismului decadent. Astfel, acesta începe să devină puţin câte puţin un fenomen social. Renaşterea religiilor precreştine în Europa a devenit un fapt evident. În Marea Britanie, Estonia, Sicilia, Irlanda, asistăm la o renaştere păgână. Religia oficială a Irlandei este din 1973, păgânismul. Se propune lumii o nouă ofertă religioasă. Se resimte un interes crescând faţă de religiile tribale contemporane, şamanism, voodoo.

Acest hâţiş anarhic în care se întâlnesc practici depersonalizante ca în sectele totalitare, ezoterismul gnostic, cultul extratereştilor, spriritismul, reprezintă forme de manifestare pseudo-religioasă care au ca suport ignoranţa şi credulitatea. Alte forme de manifestare a păgânismului sunt:
     a.Căutarea comuniunii cu natura, asimilată lui Dumnezeu, regăsită în mesajul ecologiştilor;
     b.Tehnicile de meditaţie orientală care-l anihilează pe Dumnezeu ca persoană;
     c.Sub masca toleranţei religioase se încearcă cultivarea şi justificarea unui relativism doctrinal.
Astfel neopăgânismul reprezintă una dintre marile provocări pentru creştinismul acestui mileniu.

O altă provocare contemporană nouă este cultivarea nerăbdării şi sacralizarea divertismentului.
Viteza de viaţă diminuează disponibilitatea de a aştepta. S-a dus vremea când lumea avea timp să trăiască. Nimeni nu mai vrea să nu se grăbească, pentru că a nu te grăbi înseamnă a pierde timpul. Cine se mai opreşte să arunce o privire asupra sa sau asupra lumii în care  trăieşte? Ura faţă de timp înseamnă să nu-ţi asumi riscul (sau dimpotrivă, şansa) unei întâlniri faţă în faţă cu tine însuţi. Societatea postmodernă nu e o civilizaţie a aşteptării. Altădată, oamenii aşteptau venirea lui Mesia, altădată aşteptau să vină şi toamna, cu roadele ei, astăzi le putem achiziţiona de oriunde. Totul este trăit acum şi rapid. Astăzi trăim într-o cultură a nerăbdării.
Este vremea aşteptării zero, a lui „ce vreau, când vreau şi unde vreau”, omul fiind devorat de timpul comprimat, de instantaneitate şi urgenţă.

Omul contemporan îşi conferă tot mai multe experienţe, diverse şi intense pe unitatea de timp. Abundenţa produselor, designul pretenţios, spaţiile comerciale gigantice, reclamele stridente, excesul stimulilor, imagistica şi erotismul, politicile agresive de reducere a preţurilor, credite instantanee, toate copleşesc simţurile şi judecăţile noastre. Golit de viaţa interioară, omul contemporan a ajuns să sacralizeze divertismentul. Spaţiile comerciale sunt asaltate de cei cuceriţi, devenind ele însele „templele” postmodernităţii destinate „liturghiei cumpărăturilor”.

Toate acestea ne conferă închipuită putere a exploatării totale a rezervei de timp. Avem intensa dar falsa impresie că stăpânim timpul, pentru că îl putem epuiza în acţiuni, credem noi, relevante imediat. În spaţiul interior însă, în minte şi în inimă sunt aglomerate date şi fapte străine de noi înşine şi de cei apropiaţi nouă în raport cu care avem responsabilităţi imediate. Încât atenţia în încercarea ei de a le cuprinde pe toate într-un fel, slăbeşte.

Foarte multe dintre situaţiile de viaţă nu pot fi valorificate în nici un sens. Nu mai avem timpul necesar să zăbovim cu mintea la ceea ce ni se întâmplă pentru a ne înţelege resorturile căderii, mecanismele care ne-au adus în pragul eşecului, condiţiile în care am ratat ceea ce am dorit sau în care am pierdut ceea ce am iubit. Parcă ne-am pierdut capacitatea de a evalua propria situaţie existenţială. De aceea, chiar dacă pare că trăim cumva, teologic vorbind noi nu o facem la puterea maximă a facultăţilor sufletului nostru.

Să luăm deci aminte la noi înşine, fraţilor. Să fim treji cât avem timp. De va pierde cineva aur sau argint, poate află în locul lui altul, dar cel ce pierde timpul, vieţuind în nelucrare şi nepăsare, altul nu mai poate afla! Cu adevărat, vom căuta un ceas din timpul acesta şi nu-l vom mai găsi (Avva Dorotei).


... Şi modelele – termen curios al lumii pragmatice moderne

Societatea de astăzi se confruntă cu o gravă criză a modelelor, care se propagă, în special, la nivelul tinerilor.
Criza modelelor nu semnifică lipsa modelelor, ci lipsa modelelor bune, în acord cu valori precum binele, frumosul, morala, respectul faţă de sine şi de celălalt, decenţa, demnitatea, onestitatea, loialitatea, dragostea, credinţa, puterea sacrificiului, etc.

În optica lumii de astăzi, acestea pot părea chestiuni anacronice, rupte din filele îngălbenite ale poveştilor de adormit copiii.

Prinde tot mai mult contur un model generic de viaţă construit pe „valorile” actuale: minciuna, hoţia, corupţia, înşelăciunea, vulgaritatea, pornografia, violenţa, ateismul, etc.

În general, ele reprezintă negarea celor tradiţionale şi fac ca scara valorilor să fie întoarsă cu susul în jos.
Două noi instituţii tind să subtituie pe cele clasice (familia, şcoala, Biserica) în rolul lor de a educa şi promova modele existenţiale: strada şi media.

Fascinaţia răului nu poate găsi  un teren mai bun de manifestare decât strada. Aceasta „educă” şi edifică din mers, profund eficient, în cheie anarhică şi antisocială.
Spiritul străzii este cel ce dezvoltă instincte şi apucături barbare, obscenitatea, semidoctismul, imbecilitatea, imagini neruşinate.

Aici ne sunt propuse modele existenţiale dominate de prostie ori numai de cinism, care ne propun imoralitatea drept reper, otrăvind încet dar sigur generaţii de tineri, un popor întreg, rătăcit, confuz, alienat.
A doua sursă puternică de „educaţie” o reprezintă media. Nici o politică nu pare interesată să stăvilească, să reteze răul imens pe care canalele de comunicare, în special televiziunile comerciale şi presa tabloidă, îl fac tinerilor.

Modelul uman pe care îl lansează canalele TV poate fi conturat generic: analfabetul agresiv (masculin sau feminin), animal social cu şarm, luxos, cu accesorii şi maşini exorbitante, senin şi promiscuu, ancorat în zona instinctelor primare. Un model irezistibil pentru tineri. Aceste tribune ale antieducaţiei, ale pervertirii şi smintirii colective ne întunecă în fiecare zi orizontul şi preschimbă binele în rău şi ziua în noapte.

A avea modele nu înseamnă a-ţi limita libertatea ci, dimpotrivă, a da un sens libertăţii individuale, printr-un act critic de reflecţie şi autoedificare. Lipsa reperelor viabile explică evoluţia haotică a lumii de azi, deriva existenţială a individului.

Insul contemporan navighează prin viaţă ca o corabie aruncată de talazuri, la întâmplare, care mai devreme sau mai târziu, va sfârşi sfărâmată de stânci sau scufundată. De această ofensivă furibundă, dezlănţuită, cu metodă şi obstinaţie, împotriva noastră, singure, spiritul critic şi luciditatea ne pot apăra. Iar acestea se cultivă şi se călesc prin educaţia altoită pe valorile creştine, unic antidot infailibil.

Pr. Ioniţă Nicolae 

Inceputurile Parohiei Sfantul Nicolae

In anul 2001, Inaltpreasfintitul Iosif, Arhiepiscop si Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale acorda binecuvantarea canonica pentru infiintarea parohiei cu hramul "Sfantul Ierarh Nicolae" din Castellon, Spania.

Pentru indeplinirea demersurilor legate de infiintarea si recunoasterea civila a acestei parohii este insarcinat Preacuviosul Parinte Protosinghel Arsenie Nicodim, aflat la studii in Spania. La data de 1 mai 2002, parintele Arsenie este numit in functia de preot paroh al acestei parohii. Astfel dorinta credinciosilor ortodocsi romani din Castellon si imprejurimi de a avea o parohie a fost implinita.
Pentru inceput, slujbele s-au oficiat in cateva locuinte particulare apoi in capela "Virgen de la Consolación" din Calle Obispo Clement num. 24 iar din ianuarie 2002 si pana in prezent in localul din Calle Benicarló num. 22.
Parohia a prins contur datorita slujirii cu timp si fara timp a Parintelui Arsenie si mai ales datorita jertfelniciei sale.

In urma Adunarii preotilor din Spania, la data de 1 februarie 2006, s-a hotarat infiintarea Protoieriei de Castellon, in functia de Protoiereu fiind numit Preacuviiosul Parinte Arsenie Nicodim.

In 2009 datorita nenumaratelor nelinisti si framantari multe dintre ele cauzate de "apropiati" ai Sfintiei Sale, sanatatea  Parintelui Nicodim va fi afectata foarte mult ceea ce va duce la incetarea timpurie din viata. Astfel, parintele Arsenie va ramane in amintirea credinciosilor ortodocsi romani si a spaniolilor care l-au cunoscut, ca intemeietor al acestei parohii, si mai ales ca vrednic slujitor si duhovnic.

Din noiembrie 2009, Presfintitul Parinte Timotei, Episcopul Episcopiei Ortodoxe Romane a Spaniei si Portugaliei, a numit ca preot paroh al acestei parohii pe Preot Lector Dr. Nicolae Ionita fiind sprijinit in bunul mers al activitatii liturgice si misionare de domnul Alexandru Constantin, absolvent al Sectiilor de Arta Sacra si Teologie Pastorala ale Facultatii de Teologie din Constanta.


De retinut este faptul ca la ora actuala in Castellón de la Plana exista o singura parohie ortodoxa romana, Parohia Sfantul Nicolae, ce se afla sub autoritatea Patriarhiei Romane si in jurisdictia Episcopiei Ortodoxe Romane a Spaniei si Portugaliei. Facem aceasta precizare ca raspuns la aparitia unor asa-zise parohii romanesti ce nu apartin de Biserica noastra stramoseasca fiind conduse de persoane caterisite sau oprite de la cele sfinte, personaje certate cu morala crestina si disciplina bisericeasca.