Plictisul faţă de creştinism şi dorinţa de a experimenta tot soiul de practici care nu au nici cea mai mică legătură cu divinitatea, duc la o nostalgie a lumii după formele vechi ale păgânismului decadent. Astfel, acesta începe să devină puţin câte puţin un fenomen social. Renaşterea religiilor precreştine în Europa a devenit un fapt evident. În Marea Britanie, Estonia, Sicilia, Irlanda, asistăm la o renaştere păgână. Religia oficială a Irlandei este din 1973, păgânismul. Se propune lumii o nouă ofertă religioasă. Se resimte un interes crescând faţă de religiile tribale contemporane, şamanism, voodoo.
Acest hâţiş anarhic în care se întâlnesc practici depersonalizante ca în sectele totalitare, ezoterismul gnostic, cultul extratereştilor, spriritismul, reprezintă forme de manifestare pseudo-religioasă care au ca suport ignoranţa şi credulitatea. Alte forme de manifestare a păgânismului sunt:
a.Căutarea comuniunii cu natura, asimilată lui Dumnezeu, regăsită în mesajul ecologiştilor;
b.Tehnicile de meditaţie orientală care-l anihilează pe Dumnezeu ca persoană;
c.Sub masca toleranţei religioase se încearcă cultivarea şi justificarea unui relativism doctrinal.
Astfel neopăgânismul reprezintă una dintre marile provocări pentru creştinismul acestui mileniu.
O altă provocare contemporană nouă este cultivarea nerăbdării şi sacralizarea divertismentului.
Viteza de viaţă diminuează disponibilitatea de a aştepta. S-a dus vremea când lumea avea timp să trăiască. Nimeni nu mai vrea să nu se grăbească, pentru că a nu te grăbi înseamnă a pierde timpul. Cine se mai opreşte să arunce o privire asupra sa sau asupra lumii în care trăieşte? Ura faţă de timp înseamnă să nu-ţi asumi riscul (sau dimpotrivă, şansa) unei întâlniri faţă în faţă cu tine însuţi. Societatea postmodernă nu e o civilizaţie a aşteptării. Altădată, oamenii aşteptau venirea lui Mesia, altădată aşteptau să vină şi toamna, cu roadele ei, astăzi le putem achiziţiona de oriunde. Totul este trăit acum şi rapid. Astăzi trăim într-o cultură a nerăbdării.
Este vremea aşteptării zero, a lui „ce vreau, când vreau şi unde vreau”, omul fiind devorat de timpul comprimat, de instantaneitate şi urgenţă.
Omul contemporan îşi conferă tot mai multe experienţe, diverse şi intense pe unitatea de timp. Abundenţa produselor, designul pretenţios, spaţiile comerciale gigantice, reclamele stridente, excesul stimulilor, imagistica şi erotismul, politicile agresive de reducere a preţurilor, credite instantanee, toate copleşesc simţurile şi judecăţile noastre. Golit de viaţa interioară, omul contemporan a ajuns să sacralizeze divertismentul. Spaţiile comerciale sunt asaltate de cei cuceriţi, devenind ele însele „templele” postmodernităţii destinate „liturghiei cumpărăturilor”.
Toate acestea ne conferă închipuită putere a exploatării totale a rezervei de timp. Avem intensa dar falsa impresie că stăpânim timpul, pentru că îl putem epuiza în acţiuni, credem noi, relevante imediat. În spaţiul interior însă, în minte şi în inimă sunt aglomerate date şi fapte străine de noi înşine şi de cei apropiaţi nouă în raport cu care avem responsabilităţi imediate. Încât atenţia în încercarea ei de a le cuprinde pe toate într-un fel, slăbeşte.
Foarte multe dintre situaţiile de viaţă nu pot fi valorificate în nici un sens. Nu mai avem timpul necesar să zăbovim cu mintea la ceea ce ni se întâmplă pentru a ne înţelege resorturile căderii, mecanismele care ne-au adus în pragul eşecului, condiţiile în care am ratat ceea ce am dorit sau în care am pierdut ceea ce am iubit. Parcă ne-am pierdut capacitatea de a evalua propria situaţie existenţială. De aceea, chiar dacă pare că trăim cumva, teologic vorbind noi nu o facem la puterea maximă a facultăţilor sufletului nostru.
Să luăm deci aminte la noi înşine, fraţilor. Să fim treji cât avem timp. De va pierde cineva aur sau argint, poate află în locul lui altul, dar cel ce pierde timpul, vieţuind în nelucrare şi nepăsare, altul nu mai poate afla! Cu adevărat, vom căuta un ceas din timpul acesta şi nu-l vom mai găsi (Avva Dorotei).
... Şi modelele – termen curios al lumii pragmatice moderne
Societatea de astăzi se confruntă cu o gravă criză a modelelor, care se propagă, în special, la nivelul tinerilor.
Criza modelelor nu semnifică lipsa modelelor, ci lipsa modelelor bune, în acord cu valori precum binele, frumosul, morala, respectul faţă de sine şi de celălalt, decenţa, demnitatea, onestitatea, loialitatea, dragostea, credinţa, puterea sacrificiului, etc.
În optica lumii de astăzi, acestea pot părea chestiuni anacronice, rupte din filele îngălbenite ale poveştilor de adormit copiii.
Prinde tot mai mult contur un model generic de viaţă construit pe „valorile” actuale: minciuna, hoţia, corupţia, înşelăciunea, vulgaritatea, pornografia, violenţa, ateismul, etc.
În general, ele reprezintă negarea celor tradiţionale şi fac ca scara valorilor să fie întoarsă cu susul în jos.
Două noi instituţii tind să subtituie pe cele clasice (familia, şcoala, Biserica) în rolul lor de a educa şi promova modele existenţiale: strada şi media.
Fascinaţia răului nu poate găsi un teren mai bun de manifestare decât strada. Aceasta „educă” şi edifică din mers, profund eficient, în cheie anarhică şi antisocială.
Spiritul străzii este cel ce dezvoltă instincte şi apucături barbare, obscenitatea, semidoctismul, imbecilitatea, imagini neruşinate.
Aici ne sunt propuse modele existenţiale dominate de prostie ori numai de cinism, care ne propun imoralitatea drept reper, otrăvind încet dar sigur generaţii de tineri, un popor întreg, rătăcit, confuz, alienat.
A doua sursă puternică de „educaţie” o reprezintă media. Nici o politică nu pare interesată să stăvilească, să reteze răul imens pe care canalele de comunicare, în special televiziunile comerciale şi presa tabloidă, îl fac tinerilor.
Modelul uman pe care îl lansează canalele TV poate fi conturat generic: analfabetul agresiv (masculin sau feminin), animal social cu şarm, luxos, cu accesorii şi maşini exorbitante, senin şi promiscuu, ancorat în zona instinctelor primare. Un model irezistibil pentru tineri. Aceste tribune ale antieducaţiei, ale pervertirii şi smintirii colective ne întunecă în fiecare zi orizontul şi preschimbă binele în rău şi ziua în noapte.
A avea modele nu înseamnă a-ţi limita libertatea ci, dimpotrivă, a da un sens libertăţii individuale, printr-un act critic de reflecţie şi autoedificare. Lipsa reperelor viabile explică evoluţia haotică a lumii de azi, deriva existenţială a individului.
Insul contemporan navighează prin viaţă ca o corabie aruncată de talazuri, la întâmplare, care mai devreme sau mai târziu, va sfârşi sfărâmată de stânci sau scufundată. De această ofensivă furibundă, dezlănţuită, cu metodă şi obstinaţie, împotriva noastră, singure, spiritul critic şi luciditatea ne pot apăra. Iar acestea se cultivă şi se călesc prin educaţia altoită pe valorile creştine, unic antidot infailibil.
Pr. Ioniţă Nicolae